Be yourself. Everyone else is already taken.

— Oscar Wilde.

Acesta este primul meu post. Citatul s-a potrivit uimitor.

Sunt psiholog analist, cu o mare pasiune pentru psihoterapie, și Senior Editor la o editură de carte (vom mai vorbi despre asta, presimt eu). Dacă ești la fel de pasionat(ă) de psihologie, există o șansă ca unele din cărțile pe care le-ai citit să fi trecut prin mâna mea înainte să le poți atinge și mirosi în librărie. Mai sunt psihoterapeut de familie, cuplu și persoană, în plină formare.

Poate cea mai interesantă întrebare pe care am primit-o, sub mai multe forme, în conversațiile principiale cu prieteni și cunoscuți, a fost aceasta: ce este sinele?

Ca să răspund la această întrebare am întotdeauna nevoie de o pauză cât o coborâre în profunzime, să zăbovesc puțin asupra gândurilor mele, asupra trăirilor interioare, în timp ce mă întreb, de fapt, cine sunt eu. Pentru că nu pot vorbi despre sine de la început. Nu ca despre o entitate aflată undeva în spațiu, fizic delimitată și prezentă, cu intenții și finalitate. Asemenea maestrului zen, aș putea spune că sinele este și asta, și asta, și asta și nici asta, nici asta, nici asta… Mă arunc în interior cu viteză, în acea stare a lui a fi eu, pe care o surprind doar în cea mai intimă senzație de familiaritate, în sinea mea, cu mine. Fără a fi eul care sondează, între două respirații, sinele este acea stare primară averbală și atemporală în care mă imersez cu profunda conștiință a lui eu sunt. Acea forță interioară care mă încălzește și umple, acea prezență, acea liniște care mi-amintește că există un ritm al tuturor lucrurilor, acestea trebuie să fie manifestările sinelui meu profund pe care le recunosc în lume.

Sunt un psiholog analist, ceea ce mă inspiră și mă fascinează este în continuare concepția lui Jung despre sine: acea parte a lumii care este de fapt un întreg, ca potențialitate ce se realizează prin mișcările noastre în lume, adică prin acțiunile și trăirile noastre. Eul nu este decât un complex al acestei unități, mereu aspirând către unificare cu întregul, năzuind spre o cunoaștere totală a realității interne și externe, căutând întoarcerea în Marea Mamă, care este, la nivel profund, tot sinele.

Eul este conştiința sinelui și, astfel, în sondarea profunzimilor, în sondarea de sine, ajunge într-un final la acel „a fi” omenesc, mult prea omenesc… acea țesătură de senzații care dau, în același timp, concretețe realității și un iz de ireal. În această concretețe ești tot ceea ce ești, ești tot ceea simți, ești tot ceea ce respiri… ești tot.

Sinele este acel punct central, acel centru de greutate proiectat la maxim în interior, de unde trage și întinde toate ițele. Un centru de acțiune care a fost pus în mișcare și din acel moment inițial înaintează invariabil, fără oprire, implacabil către un punct final. Este viața, non-umană, care trebuie să se desfășoare, să-și expună întreg planul, să-și manifeste toate energiile, indiferent de bariere, către un punct final. Prin noi, devine uman.

Oare conștiința dispare după moarte? Cu siguranță, eul nostru este temător, dar sinele nu are astfel de întrebări. El nu reflectă asupra lui însuși decât în plenitudinea sa, nu poate exista parțial, fragmentat, nu se poate dedubla pentru a se privi pe sine în jumătatea sa. Orice manifestare a sinelui este sinele, orice act în existență este însăși existența noastră. Nu putem fi niciodată mai puțin decât suntem! Doar eul este o conștientizare limitată a experienței sinelui, este un „copil” trezit într-o mare de simțiri, unele subtile, altele intense, unele de necuprins… Eul se desprinde, se agață, se apără, se luptă… Eul se privește și în acel moment se fragmentează, se sparge în bucăți pentru a fi mereu altul, mereu doar o stare, mereu o conștiință a unei stări mai profunde care, în fapt, îi scapă de sub control. Lupta de a controla cine suntem ne definește viața. În drama noastră umană se scriu multe capitole despre control. Însă, în fond, nu poți fi decât tot ceea ce ești!