De ce nu schimbi cu ură, frică și pedeapsă?

Narațiuni

Prima dată am reținut termenul de narațiune când am lucrat la cartea Redirect, de T. Wilson. Era un termen încărcat cu o tensiune care mi se părea că va produce o transformare în mintea mea. Și a produs. L-am regăsit în Siegel, și la Schore, și la alții care au scris pe tema traumei… Dar și referitor la „poveștile de viață”, narațiunile pe care ni le formăm noi, la un nivel subconștient, despre ceea ce ni se întâmplă, ni s-a întâmplat sau ce credem noi despre noi și alții, de-a lungul vieții. Nu sunt neapărat coerente.

În același timp, este un termen care s-a corelat în mintea mea cu „imaginea inconștientă a corpului” a lui Francoise Dolto (vezi cartea cu același nume, apărută la Trei, care, din păcate, cred că e epuizată acum).

În viața noastră, tot timpul construim narațiuni. La nivel declarativ, putem să descriem celor din jurul nostru evenimente, să le explicăm ce am gândit, ce am simțit sau ce am gândit că am simțit, intențiile noastre și ce credem că simt, gândesc, intenționează ceilalți. În paralel însă, se înscriu într-o narațiune internă senzațiile, impresiile și emoțiile noastre în circuitele neuronale ale memoriei noastre implicite. Iar această narațiune implicită funcționează tot timpul, chiar și în somn. E atemporală, deși se împletește cu frânturile cognitive ale prezentului narațiunii. Ea construiește și reconstruiește cine suntem. Actualizând și reactualizând amprentele mentale ale vieții noastre, de la prima trăire în viața intrauterină și până azi, creează un puzzle dinamic al sinelui nostru. Preia cogniții pe care le atașează unor emoții și stări interne, dar și posturilor și senzațiilor proprioceptive. Narațiunea noastră de viață este cheia identității noastre. Ce gândim, ce simțim, cine suntem e înscris nu într-un program conștient – în vreo structură corticală bine delimitată a creierului stâng -, ci în această țesătură de trăiri inconștiente, permanent actualizată care se înregistrează în întregul corp.

Ceva în scrierea lui F. Dolto m-a făcut să cred că ceea ce ea presupunea era că, odată intervenit stadiul verbal simbolic, în care mama introduce cuvântul ca vehicul al stărilor interne ale copilului, imaginea inconștientă a corpului se scufundă în psihosomatic și își pierde valoarea. Dar descoperise ea, în lucrul cu copiii, că vestigii ale limbajului presimbolic rămân înregistrate la nivelul corpului și apăreau ca simptome ce puteau fi clar legate de anumite reprezentări mentale timpurii. Ele erau simbolul acelor stări preverbale pe care copilul, neputând să le asocieze cu lucruri concrete sau cuvinte, le înscrisese într-un fel de harta psihosomatică, în imaginea sa corporală.

Ei bine, fenomenul acesta există, doar că nu dispare odată cu capacitatea de verbalizare. Tot timpul somatizăm, nu suntem ființe psihologice, care cu voința lor și gândirea se pot schimba pe sine la comandă. Suntem psihosomatici – adică cine suntem e scris și în corp.

Întotdeauna există o narațiune preverbală, într-un limbaj metaforic, psihosomatic, simbolic care se derulează în noi, fără a fi noi conștienți de ea. Este sinele nostru interior, inconștient, un sine al emisferei drepte – cum îl numește Schore. De relația noastră cu acest sine depinde starea noastră de bine. El este multitudinea manierelor noastre de a fi în lume și se naște din acel narcisism primar de care vorbește Dolto. Problema lui este coerența: este narațiunea noastră despre sine, implicită și averbală, o narațiune unitară? Cine suntem noi de la un moment la altul? Există un eu suficient de matur care să realizeze această unitate, această integrare a stărilor de sine?

Cum ajung acum la discursul despre ură și nesiguranță?

Singura modalitate de a fi în lume total asumat, în armonie cu lumea și viața, responsabil și profund uman este integrarea (vezi Jung, vezi Siegel): un eu matur ancorat într-un sine coerent, care preia impulsul instinctului și îl transformă, îl umanizează, care preia tensiunile dintre stările contrare ale sinelui, dintre conținuturile psihicului personal și tendințele și mișcările naturale ale psihicului speciei, dintre motivațiile contrare etc. și reușește cu ajutorul „laboratorului intern” – narațiunea noastră implicită continuă, subconștientă – să medieze un terț – o nouă stare a sinelui mai complexă, mai cuprinzătoare, mai satisfăcătoare pentru noi. Un eu matur capabil să medieze apariția unui sens. Aceasta este adevărata schimbare! Nu există o altă cale de transformare umană, de creștere. Noul sens se imprimă neuronal, înseamnă crearea unor noi trasee. Suntem într-adevăr alții, configurați diferit.

Ura, frica și pedeapsa nu pot construi nimic. Ele sunt cele care de la bun început nasc monștri. Alice Miller este elocventă în acest sens, evocând ororile „pedagogiei negre” în cartea sa Pentru binele tău. Nu poți crea un om frumos făcându-l să se teamă de însăși natura lui și a celor mai apropiați lui. Nu inspirând frică și impunând comportamente cu forța dezvolți un om „cu frica lui Dumnezeu”. Nu semănând durere dezvolți reziliența. Nu semănând neîncredere ajuți un copil să rămână în siguranță.

Experiența binelui, a iubirii necondiționate, a bucuriei de a fi văzut, simțit, acceptat, experiența siguranței creează traseele neuronale ale compasiunii, iubirii, toleranței, apropierii și apartenenței, ale siguranței și încrederii.

Pedeapsa te învață umilirea, rușinea și furia, lucruri pe care tinzi să le repeți pentru că aceasta este realitatea pe care o cunoști. Când experiențele care îl formează sunt suferință, creierul nu poate crea armonie și iubire. Nu are cum! Nu știe cum!

Vrem o lume mai bună, lipsa lipsei de reacție, a misoginismului, a disprețului, a suferinței gratuite impuse semenilor noștri? Nu învățați copiii să urască și să disprețuiască. Semănați ce vreți să culegeți: iubire necondiționată, stimă de sine și acceptare. În primul rând aveți răbdare cu ei și oferiți un dar de mare preț, încrederea.

Chiar și în fața ororilor lumii reacționați de față cu copiii voștri cu maturitate și discernământ, cu înțelepciunea celui care înțelege și poate rămâne cu emoțiile sale negative fără a le da curs și fără a le reteza din conștient. Doar așa învață copiii că emoțile precum furia și suferința sunt tot ale noastre, firești, umane, dar nu ne fac să facem rău la rândul nostru în mod obligatoriu. Doar așa cresc copiii și doar așa și noi.